prea mulţi oameni au murit pentru nimic.

 

   E război de doi ani câineşti . Mă lupt cu mine, cu celălalt eu , adică cu tine. Arunc cuvinte îndemnată de nervi , avântată în universul trist al unui sfârşit tragic. Cică toţi avem un destin , o linie dreaptă pe care El o ia şi o curbează după bunul plac , sperând că prin orice ar trece propietarul curbelor să ajungă mândru la porţile , păzite straşnic de entităţi sfinte. Nu, nu încerc să mă descopăr , nu încerc să mă mântuiesc. Păcatele mele n-ar încăpea pe lista cu răutăţi şi m-am obişnuit cu asta. Dacă toţi avem povestea scrisă , înseamnă că asta e povestea mea. Aşa s-a vrut să fie.  

  E război de doi ani câineşti . Mă lupt cu iubirea pentru tine . Mi-am imaginat de multe ori bătrâneţea afundată în amintirile tinereţii . Mi-e frică să te pierd şi sunt în stare să o recunosc. Mă căiesc , nu? Nu îmi pot imagina cerul fără stele sau lumea fără iubire. Totul constă în iubire, până şi existenţa lumii mele. Tu ai creat-o, n-ai voie şi nici opţiunea să renunţi. Eşti obligat să rămâi în mijlocul decorului care-ţi stă ca tron , ca altar , ca omagiu. Mi-e frică să fiu singură şi să mă înec în amintirile cu noi , cu zâmbetele speciale şi atingeri umane, rămaşi pe crestele euforiei , linşaţi de catastrofala respiraţie a celuilalt. Mi-ai lipsi enorm... aşa cum îmi lipseşti acum. Nimeni nu ştie nimic. Nici măcar marea nu mă mai cunoaşte.... Umărul tău mereu va fi al meu , cu toate că sună atât de stupid. 

   E război de doi ani câineşti. Mă lupt cu fericirea . Mă lupt în mii de moduri , mă lupt în tăcere , în pace , în neştiinţă , renunţ , învii , mor. Toate au mersul lor firesc în viaţă. De la cafeaua de dimineaţă până la marile decizii ce ne marchează viaţa sec , trecând mai repede decât ne imaginăm. E ciudat să ştiu că depind de alţii , că existenţa mea a depins de alte două inimi îndrăgostite care şi-au propus viitorul împreună dar care nu a fost să fie. Mi-e atât de frică uneori de soarta altora. Nu mi-aş dori să fiu ca ea, care a trecut prin prea multe. Nu mi-aş dori să fiu ca el , care a trecut prin prea puţine pentru câte a făcut. Dacă aş fi stăpânul tuturor , doar pentru o zi , aş pedepsi păcatele printr-un singur mod : i-aş lăsa să ştie că eu le cunosc fiecare parte întunecată şi că aş putea oricând să o descopăr în toată splendoarea . Fericirea mea constă în zâmbetul altcuiva. Dacă inima celui de lângă mine pocneşte de fericire sau doar zâmbeşte timid , atunci sufletul meu şi-a câştigat dreptul pentru încă o dată de a-mi susţine viaţa pe acest pământ. Mi-aş dori să visez mai des , pentru că asta înseamnă fericirea: să visezi cu ochii deschişi când sufletul a adormit plângând. 

    E război de doi ani câineşti. Mă lupt cu distanţa. Mi-a furat mii de momente în care totul putea fi invers, când totul putea fi dulce , când totul putea avea culoare , când totul meu trebuia să fie El, Ea şi toţi ceilalţi care îmi împrospătează existenţa. Dacă pui un cerşetor să aleagă între fericire şi avere , răspunsul te-ar uimi . Încearcă! Ieşi în lumea realităţii şi întreabă-ţi aproapele nefericit şi află răspunsul.  Distanţa mi-a furat iubirea, distanţa mi-a furat căldura părintelui , distanţa mi-a furat îmbrăţişarea mută prietenească. Distanţa a câştigat lupta, dar nu şi războiul. 

   E război de doi ani câineşti...dar n-am aflat nici până acum. Cine pune stop şi face pace când războiul ne ţine în viaţă? ....mă ţine în viaţă.