Şi totuşi

     Nu găsesc răspunsuri la prea multe întrebări. Mă ascund de realitate ca de cel mai urât coşmar. Nu pot realiza că totul se sfârşeşte încet , pentru că eu încă iubesc , încă trăiesc sentimente , încă îl visez şi încă îi strig numele în somn sperând să mă trezească. Sunt alergată de stafii ce-mi vor sufletul şi nu văd nici o lumină , la nici un capăt al tunelului inexistent. Sunt eu, într-un mediu vid. Nu aud, nu vorbesc, nu strig, nu plâng. Am intrat într-o stare în care totul mi se pare trist şi fără margini.
    Mi-am alungat îngerii pentru el , ca dovadă a iubirii nepreţuite şi mă simt vinovată fără să fiu acuzată . Am comis crime , am omorât speranţele altor suflete pentru el , am călcat în picioare orice barieră doar ca el să fie fericit alături de mine. Pentru câteva sute de zile , l-am adorat, i-am creat altarul în mijlocul fiinţei mele. Însă nu de asta mă simt vinovată. Am acest sentiment pentru că încă îmi chinui sufletul cu amintirea lui , pentru că mă amăgesc singură . Mă dor gândurile - o repet şi o tot repet. M-am săturat să gândesc, să iubesc , să se repete mereu aceeaşi poveste . Plec . M-am hotărât. În câteva zeci de minute plec, fără bagajul pregătit, fără sentimente de regret, fără nimeni . Dacă o voi face, dacă voi avea puterea să o fac , ştiu că mă va ajuta.
    Şi totuşi , cum să uit minute în şir de tăcere , cu priviri străfulgerătoare ? Cum să uit mângâierile afundaţi în vise ? Cum să uit zilele pe care mi le-am îngropat în părul lui ? Cum să uit simbolul iubirii noastre? Cum să uit cuvintele pline de venin spuse la nervi , care aveau milioane de seminţe frustrate de adevăr ?  
   Aşa cum a uitat el cine sunt şi ce însemn cu adevărat.