viaţa mea e un roman

 

   Mă trezesc cu griji şi milioane de idei flămânde de fericire în dimineaţa începutului şi mă privesc în oglindă , admiţând că sfârşitul, oricât de aproape ar fi , nu are cum să mă mai schimbe. Paşesc grav pe parchetul din cameră şi refac traseul proaspăt al paşilor săi , sperând să îl regăsesc undeva , dezamăgit de întârzierea mea. Obosesc să mă joc ca un copil nesăbuit pe liniile drepte , accentuate şi murdare de amintiri ale podelei . M-am gândit la el azi şi i-am scris pe o bucăţică de hârtie cu pătrăţele furată de la colega de cameră un mesaj de adio . Sunt sigură că nu l-a citit însă există speranţa că vântul o va duce treptat la uşa lui şi-i va deschide ochii , îl va anunţa că şi-a pierdut coloana vertebrală în mâinile distanţei . Când eram mică , preferam să scriu lucrurile care erau mult prea greu de spus şi de multe ori , mesajul ajungea acolo unde trebuia . Uneori , găseam după mult timp bileţele cu sentimente pecetluite pe vecie şi râdeam de cât de inocent îmi era scrisul tremurat de emoţie. Astăzi însă , cred cu tărie că el va întelege totul fără să citească nimic , că nu va uita să zâmbească , imaginându-şi faţa pe care aş face-o dacă mi-ar spune ce vreau să aud. 

    Dacă tot susţin că nu am crescut destul încât să-mi asum greşeli de adult , atunci trebuie să mă stabilesc în inima unui singur corp . Alegerea e uşoară însă , pentru că sunt sigură că pot , prefer să fiu un suflet în vânt. M-am hotărât să scriu un roman despre mine, despre el , despre iubirea noastră uitată , despre importanţa dragostei în zilele mohorâte şi despre cafea cu lapte , dimineaţa . Scriu din amintirea unui suflet mort acum , pregătit pentru sfârşit.