5 noiembrie 2011

Testamentul unei iubiri



     O îmbrăţişare atunci când vocile noastre ajungeau la cote maxime, o privire atunci când corpurile ni se îndepărtau , o atingere atunci când lacrimile-mi inundau nefondat faţa , un sărut atunci când buzele noastre deveniseră mult prea uscate , doua cuvinte atunci când totul se înnegrise şi nimic nu mai era ce părea a fi , un strigăt atunci când distanţa era mult prea mare , un sunet atunci când ne înşiram reproşuri groaznice fără să ne pese de consecinţe , un sărut părintesc pe frunte atunci când corpul mi te cerea înlesnit în spiţele roţii destinului , un umăr pe care să-mi vărs tristeţea şi totul ar fi fost ca înainte , ca în raiul celor muţi , cu sentimente complexe şi gânduri inocente .
    Sunt obosită , mi s-au umflat ochii deşi am jurat că nu voi mai plânge. Mă consum încet fără să realizez că tot ce iubesc eu e doar o amintire , o iluzie deşartă întinsă pe masa pe care se află acum , pentru prima dată un pachet de ţigări desfăcut. N-am voinţă , n-am destin , n-am trecut. N-am nimic , mă distrug încet promiţându-mi că într-o altă viaţă voi fi o persoană bună , voi iubi din nou cerul şi vara , voi adora alte buze şi mă voi îneca în alţi ochi. Mă simt ameţită , mi-e somn şi mi-e frică. Pentru un minut, mi-am revăzut viaţa în milioane de bucăţele . Tot ce am eu mai presus de îngeri , e pe podea .
   Poate ar trebui să plec de tot, să mă fac că uit. Dacă fericirea ta, iubitule, nu-i lângă mine şi dacă visele tale au mai multă culoare lângă alt suflet , atunci sunt bucuroasă. Dacă tu , copil scump , eşti 
fericit şi eu sunt. 
   Poveştile nu sunt pentru mine, nu au final fericit şi nu rămân protagoniştii împreună până la sfârşitul bătrâneţii nemuritoare. Mesajul meu de adio ar fi bine să fie trecut în viaţa cealaltă , să nu-l uiţi pe veci şi să îl reciteşti de fiecare dată când îţi va fi dor de mine :
    Ai fost creatorul universului meu şi o ştii bine. Ai însemnat totul , poate mai mult de atât. Am râs de multe ori degeaba , din motive prosteşti  . N-am să uit ziua în care mi-ai jurat iubire , în care mi-ai legat strâns dragostea ta de corp. Te voi iubi mereu în liniştea lunii , doar noaptea , pentru că atunci sufletul meu e mort de dor , înviind târziu pe culmile dimineţii , urmând ca o dată cu lăsarea întunericului  să o ia de la capăt. Îmi voi omorî fiecare sentiment arzător şi voi păstra doar amintirea celor 2 ani , poate cei mai frumoşi de până acum. Mulţumesc pentru toate clipele în care am zâmbit cu inima , în care am plâns cu sufletul şi în care ne-am desenat viitorul cu degetul pe geamul aburit ! Mulţumesc că m-ai învăţat să iubesc, să urăsc şi să sper!
    Te iubesc.. adio inimă de piatră!

12 comentarii:

  1. Trist si superb in acelasi timp..

    RăspundețiȘtergere
  2. uneori povestile au un final fericit :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Denisa , până acum n-am dat de una, exceptându-le pe cele din miile de cărţi făcute pe tema asta. Dacă nu simt ceva, nu cred.

    RăspundețiȘtergere
  4. Cred ca te doare....
    2 ani nu sunt de colo....sunt suficient de mult, incat sa se creeze legaturi puternice dar nu indeajuns de mult incat sa te plictisesti de el...
    Imi place cum ai prezentat.

    RăspundețiȘtergere
  5. Tot ce am eu mai presus de îngeri , e pe podea .

    genial! am ramas cu gandul la replica asta.

    RăspundețiȘtergere
  6. Anna, mulţumesc mult!

    Luli , multe lucruri se află pe podeaua rece , pe care deseori se consumau sentimente arzânde.

    RăspundețiȘtergere

Cuvintele patrate nu intra in urechile rotunde :)