22 ianuarie 2012

spre infinit.


    Am sperat că oricât de imperfectă e , va rezista . Oare câte suflete au murit din gelozie? Azi-noapte , îngerul m-a părăsit stropindu-mi numele cu milioane de particule pline de venin şi i-am privit ochii negrii cum ardeau de nerăbdare să-mi vadă lacrimile alunecând pe fard. Adoră să mă târască în deşert , să mă vadă plângând , să mă vadă adormind pe podeaua rece, unde se consumă de fiecare dată sentimentele umane. N-am crezut că sfârşitul are un gust atât de dulce, pentru ultima oară , la nesfârşit , i-am citit pe buze ură şi acru şi m-am resemnat. O dată stins focul , nu va mai avea niciodată aceeaşi intensitate.
   Acum sunt eu , un drum în faţă şi mii de oportunităţi . Şi cică cerul e limita, însă cine poate indica unde-s limitele acestuia. Până unde am voie să sper , unde se opreşte durerea , unde se află cei care au plecat prea devreme? Inima-mi e resuscitată des în ultima vreme , e deja târziu , medicii sunt uimiţi de rezistenţă.
    Plec. Nu ştiu dacă mă voi mai întoarce . Dacă îţi e dor de mine , uită-te în sus. Caut limitele. 

13 ianuarie 2012

norii îşi iau rămas bun de la noi , iubitule.


    Vineri 13. Prima zi în care îi simt lipsa uşor temător şi crud. Plouă şi-mi răscoleşte gândurile . Parcă mă doare ceva , mă apasă în capul pieptului şi mă sufocă. Ca un ultim testament , mă văd în braţele tale , privind sincer pe fereastra imensă din patul cald . Sufăr de frică de singurătate . Plâng- un plâns demn de milă. Inima împărtăşeşte visul ploii , dau drumul tuturor sentimentelor şi-mi văd prin faţa ochilor trecându-mi trecutul . Ştiam că nu voi scăpa niciodată de amintiri şi chipuri pierdute în timp , însă momentul inevitabil în care sunt supusă credinţei , supusă iertării şi judecăţii a sosit mai repede decât mi-aş fi dorit vreodată. 
   Aş vrea să mă opresc dar inima ţipă de durere. Prea multă dramă , prea mult pentru mine. Cu ce am greşit ? Iubirea nu mă satisface ci mă înnebuneşte. 

11 ianuarie 2012

adevăr



Şi nu ai să înţelegi niciodată gândurile mele deşi răspunsul se află doar la un simplu semn de întrebare distanţă.

9 ianuarie 2012

imperfect

unu
    Ai văzut-o pe stradă şi pentru prima dată-n viaţă ai simţit gustul inimii ce era gata să sară din piept , să te anunţe că ea e cea potrivită şi că dacă nu opreşti forţat timpul , vei pierde totul tău.  E frumoasă , e blondă şi are ochii mari albaştri , exact ca fetele din filmele la care erai obligat să te uiţi cu fosta. Părul lung îi încadrează special faţa , îi conturează trăsăturile fine iar gâtul perfect , păcătos , mormânt al săruturilor târzii, îţi fură privirea pentru milioane de secunde. Nu vroiai nimic de la ea , singura dorinţă era să o poţi privi . Mult şi neîntrerupt. În clipele acelea păreai un obsedat nemernic , ce dezbrăca femeile din priviri însă ea avea ceva mai spectaculos , mai fabulos , mai minunat şi mai perfect decât oricare femeie de pe strada, oraşul sau lumea asta. Buclele aurite se lăsau uşor pe umerii dezgoliţi. Era îmbrăcată cu o rochie neagră fără bretele , ce îi punea în evidenţă sânii şi talia . Părea o pasăre liberă , pregătită de necunoscut. Îşi mişca corpul nefiresc , un trup sculptat după tiparele acelei femei ideale . Rochia se termina puţin deasupra gleznelor ce păreau timide şi obosite de aventura prin care trecuseră de-a lungul vieţii .
   Te-ai apropiat de ea , fără să conştientizezi ,  vrând doar să o vezi mai de aproape. Nu ştii că femeile sunt mai frumoase de la depărtare , când sunt singure, când nu simt că sunt privite? Detaliile fac totul , Bob , detaliile fac răsăritul mai frumos decât apusul , la fel şi femeile. Mare greşeală că ai încercat să îţi împingi limitele dincolo de graniţa impusă de fostele iubite. Ai continuat timid , câte un pas spre cafeneaua deschisă non-stop pe marginea străzii din care se vedea marea albastră şi pură ca un tablou sălbatic al naturii , o forţă nebună calmată de valuri . Oamenii veneau doar pentru a citi o carte bună în faţa mării sau pentru a încheia afaceri , a cunoaşte alţi oameni , a bea cea mai bună cafea din oraş . Ea era singură la o masă din colţ din care putea privi toată strada ce se întindea până la intersecţia aglomerată de lângă cartierul celor înstăriţi şi marea. Se aşezase timid, nestingherit . Acum eleganţa picioarelor încrucişate o făceau şi mai frumoasă. De ce acolo ? Nu contează de ce. Era singură , putea aştepta pe cineva şi mai mult ca sigur nu era deschisă la o discuţie cu un necunoscut care se holbează de câteva zeci de minute analizându-i fiecare mişcare. 
   Într-un final , te-ai hotărât să aştepţi , să nu te arunci înainte ca până acum , nefiind pregătit pentru încă un eşec. Era doar o fată frumoasă , care ţi-a luat ochii inconştient. Să nu crezi că erai singurul. Până şi patronul cafenelei era atras de buclele aurite ale fetei şi a trecut toată comanda ca fiind din partea casei. 
  Bob,Bob,Bob. Uneori e mai bine să găseşti acel lucru simplu care să complice situaţia.