30 martie 2012

priveşte-mă cum dispar


        În seara în care te-am alungat m-am înecat în vicii până a doua zi şi te-am ucis de nenumărate ori pentru fiecare oră petrecută împreună. Cum poţi , după atât timp să îmi spui că îţi era dor de mine ? De mine cea altfel , cea care era în stare de orice pentru un moment de fericire , cea care călca peste cadavre pentru simplul tău zâmbet , pentru simpla ta prezenţă , cea pe care ai îngropat-o cu muzică mută acum mult timp... Nu înţeleg cum fix după 3 săptămâni oficiale te întrezăreşti printre gânduri aglomerate , după zeci de nopţi nedormite în care îmi doream să suni . Cum dracu după atât de mult timp , după minute în şir în care-mi ştergeam masca falsă scursă pe obraji vii şi-mi spui cu o nonşalanţă nebună că sunt frumoasă ? Mi-ai distrus fiecare părticică umană din corp şi totuşi pentru tine nu a avut nici un sens. Ai fost acolo , lângă mine , cu scopul de a mă duce acasă. Când îmi doream excesiv să te văd aşteptând să mă duci la siguranţă niciodată veneai . Acum ai fost , m-ai privit în ochi pentru prima oară după mult , după prea mult timp şi ţi-am zâmbit . Îţi purtam inelul şi fiecare amintire din cenuşă părea mai veche . Nu ţi-am mai simţit buzele şi parcă negrul de pe geaca ta te îmbătrânea  mai mult decât o făcuseră trecerea timpului . Nu ai mai trezit în mine aceleaşi sentimente şi nu mi-ai mai conturat fiinţa  cum o făceai de fiecare dată prin simpla prezenţă . Nu ţi-am recunoscut vocea, acea voce perfectă , bărbătească , acel lucru de care m-am îndrăgostit cu ani în urmă . Eram doi străini , prinşi în cursa destinului nenorocit. Şi te-am minţit, cu totul , de la prima privire până la ultimul cuvânt.
        M-am schimbat , oricât aş crede că nu am făcut-o . Te-aş fi sărutat, ţi-aş fi mângâiat pielea , ţi-aş fi prins mâna cu toate degetele, exact ca un cleşte , ţi-aş fi spus că te-am iubit mai mult decât meriţi şi că m-ai dezamăgit cumplit . În schimb , sufletul meu îşi răzbuna momentele în care stăteam sinucigaşă pe marginea trecutului . 
       Şi încă nu regret că îmi continui viaţa şi-mi trăiesc prezentul ca şi cum mâine lumea ar lua sfârşit.

25 martie 2012

urăsc să îmbătrânesc

  
                                                                 ca un discurs de absolvire .... 
         După mult timp , reuşesc să zâmbesc de una singură agăţată de viitor şi nu de trecut . Pot spune că m-am schimbat, că deşi iubesc tac , că am învăţat multe din scurta-mi viaţă şi că nu-mi regret faptele , nici cel mai mic gest , nici măcar o privire sau un gând. Mă definesc uşor prin vicii , mă regăsesc în amintiri şi sper la un viitor puternic. Azi însă , îmi permit să mă pierd în gustul vechi şi nostalgic al clipelor moarte.
        Mi-am făcut un control sufletesc şi nu am de spus decât că ... Iubesc în şoapte, fără curaj . E mai uman să mă pierd în tăcere decât să continuu ţipetele animalice . Se fac doi ani , se fac zeci de luni în care siropul situaţiilor ţi-a stat în mâini şi îţi spun la mulţi ani. Îţi urez de bine , cu toate că m-ai dezamăgit oribil , în cel mai laş mod posibil bărbătesc . Vei rămâne mereu al meu şi voi fi copilul pentru totdeauna. Cu toate acestea, zâmbesc , zâmbesc mai mult ca niciodată . Simt că sunt iubită , că sunt ocrotită de persoane pe care le-am neglijat, pe care le-am târât prin uitare o dată cu pasiunea mea pentru inima de piatră. Am revenit la detaliile mele, la complexitatea spontaneităţii şi tot ce implică ea. Am reuşit să râd iar cu toată inima , să plâng la filme siropoase cu animale şi să-mi recâştig încrederea în sine. Nu aş putea defini starea în care mă aflu acum , dar cu siguranţă mă ajută zâmbetele şi grija celor din jur. Am devenit o mică suferindă ce profită de fiecare moment alături de prietenele noi sau vechi , false sau speciale . 
      Trăiesc ca şi cum e ultima clipă . Îmi lipseşte prezenţa lui , sărutul de rămas bun , îmbrăţişarea caldă şi umorul bărbătesc . Încă îi iubesc fiecare parte din el , modul în care-şi aprinde ţigara , mirosul , ridurile frunţii şi forma nefinisată a gurii . Mă dor toate amintirile cu el , şi totuşi înţeleg că nu a fost decât un miraj al timpului , că o dată cu trecerea acestuia lucrurile se urâţesc. Nu port pică , nu mai urăsc aşa de puternic şi chiar sunt capabilă să iert. Mi s-a spus că aş fi prea bună cu viaţa pentru câte lucruri urâte mi-a făcut, pentru zilele în care mi-am plâns fiinţa sau pentru câte persoane au plecat cu o parte din mine. Eu nu cred, eu iubesc amintiri. 
     Azi mă ridic victorioasă şi mândră pe tocurile care mi-au fost alături în nopţile în care încercam să-mi uit jumătate din viaţă prin plimbări lungi şi discuţii aprinse. Azi mă bucur de iubirea lor , a celor cărora poate că le pasă . Azi nu urăsc şi nu îmi pierd cumpătul în faţa timpului... Măine se împlinesc ani , se duc lupte grele cu trecutul şi se iartă. Mâine îmbătrânesc iar.

P.S. La mulţi ani iubitule !