lucruri fără sens

  Dacă pământul ar putea vorbi ţi-ar spune toate păcatele făcute pentru tine. Ţi-ar spune câte femei şi-au stors lacrimi  sau câţi bărbaţi au fost părăsiţi pentru tine-  tipic femeilor înnebunite după bărbatul puternic care le poate oferi orice. Ţi-ar spune câte m-au blestemat, câte mi-au dorit moartea şi câte încă o fac. Şi nu există definiţia ta. M-am gândit mult şi nu iese nimic . Tu nu poţi fi definit, la fel ca dragostea sau ura. Tu eşti ambiguu , eşti fără sens, eşti fără culori sau idei. Tu nu însemni nimic . Nu eşti decât sprijinul femeii , pregătită să-ţi fie supusă pentru tot restul vieţii. Nu eşti decât cel care se dezlănţuie violent pentru nimicuri . Nu eşti decât un simplu om cu concepţii invechite. Şi totuşi , aşa neînsemnat şi fără scânteie , reprezinţi visul femeilor din cercul tău de prieteni . Toate te vor, până şi prietenele mele, şi prietenele prietenilor tăi. Eşti genul de bărbat pentru care toate şi-ar uita viaţa doar ca să-ţi facă pe plac.
    Eu, eu sunt ceea ce mereu am vrut să fiu. Reuşesc să-mi analizez mişcările , să-mi fiu propriul psiholog. Am învăţat să trăiesc singură, să mă înţeleg cu cea mai mare temere a mea. Eu accept, ea mă evită. Sunt genul de femeie ce trăieşte pe principii inexistente, inventate pe moment ca scuze sau ieşiri din tipar. Vorbesc mult, mănânc încet şi urăsc bărbaţii ca tine. Sunt poate singura ce nu te iubeşte pentru părinţii tăi sau pentru statura ta. Sunt cea care îţi adora buzele şi ochii doar pentru că erau imperfecţi . Nu mi-ai plăcut niciodată elegant. Îmi placi răvăşit, surprins în cele mai proaste momente . Îmi placi când fumezi sacadat şi încerci să îmi atragi atenţia, când transferi sentimente prin blestematul ăla de fum ce-mi umbla prin plămâni din cauza ta.
  Suntem oameni care greşim şi ne scuzăm des, pentru a ţine flacăra aprinsă . Suntem pe ramuri diferite în acelaşi copac, sub acelaşi cer în mijlocului aceluiaşi univers. Şi ne place sau îmi place. Nu te mai cunosc decât prin amintiri , decât prin vremea petrecută tăcuţi sub teiul rupt dintr-o poveste. Ce frumos suna de mult , iubire sub teiul de pe scări , azi mă irită şi mă face să realizez că totul e o prostie repezită ca un animal fără şira spinării.
   Povestea asta moare în fiecare zi şi se zdrobeşte violent de fiecare părticică de orgoliu nemărginit. Sunt lucruri de spus noaptea târziu , la o ţigară , uitând de noi şi de lume.  Te aştept ?

puncte. puncte. puncte.

   03:01 am. Sâmbătă . Ascunsă într-un colţ de casă învăluită de spiritul pierdut al inimii de piatră.

    Întinsă pe spate , îmi ascult gândurile certându-se sever şi tac. Încă tac.Încă îmi ţin sufletul între pereţii ce pulsează sânge-n vene . Am început să cred că trebuie să uit, neapărat. Printre picături fierbinţi pline de slăbiciune , printre milioane de senzaţii ascunse în fumul gros , prin gesturi sacadate şi cuvinte veninoase, îmi privesc ultimele luni din viaţă cu ardoarea străină a sfârşitului. Sunt hotărâtă să trec mai departe, focul s-a stins şi dragostea s-a sinucis. Acum 19 luni , 26 de zile şi 21 de ore mi se dicta minuţios povestea de dragoste vieţii mele despre care m-am hotărât să nu spun decât atât :  pură întâmplare şi poate joaca unei adolescente ameţite de febra vârstei. Sunt fericită , am iubit mult şi sincer. Acum nu urăsc, nu cer explicaţii ci pur şi simplu accept . Voi fi judecată de asta mai târziu , acum vreau să sângerez în liniştea melodiilor ce îmi aduc aminte de el. Restul nu mă mai interesează.
    Ştiu. Nu te voi uita, însă nu voi recunoaşte niciodată. Condoleanţe sufletului tău pur, acum e mult prea negru de la tutunul cu care mă resemnez şi eu. Am învăţat destule, încât să ştiu că nu mai trebuie să îţi mulţumesc că ţi se urcă la cap.
    Încă una şi mă culc. Mi-e somn.

prima noapte fără el

      Mi-a lipsit. A fost greu. Am uitat că sunt femeie , că tocurile mele mă aşteaptă să o iau de la capăt şi că trebuie să ţin capul sus. Am plâns cum n-am mai făcut-o niciodată şi mi-a lipsit. Am stat cu telefonul în mâna ore întregi sperând să am curaj să-l sun dar n-am făcut-o. Mi-am îngropat dorinţele înăuntru amintirilor. M-am frământat toată noaptea. N-am dormit. În câteva ore plec din oraş . Mi-aş dori să mă aştepte în gară şi să îşi ia adio cum trebuie. Dar nu se va întâmpla asta aşa că sper degeaba. Îl iubesc şi îl urăsc enorm în acelaş timp. Mi-a furat doi ani din viaţă cu o nesimţire nonşalantă. Cred că aşa va fi mai bine. Nu mai sunt eu , nu mai gândesc normal. Ochii îmi sunt umflaţi şi negri de la rimelul curs . Buzele îmi sunt uscate. Mă doare inima şi îmi sângerează sentimentele . Dar cui îi pasă? Cui îi pasă că mă frământ cu fiecare sms netrimis şi că mintea-mi stă numai la el ? De ce nu înteleg o dată că nu mă iubeşte , că s-a prefăcut perfecţionist atâta  timp  ? De ce nu-mi concep viitorul fără el?
    A fost o noapte neagră şi seacă plină de amintiri în care mi-am denaturat fiinţa şi m-am transformat necondiţionat. Sunt rece. Sunt o criminală , aseară mi-am omorât ultima fărâmă de om din mine.

aş putea să iubesc

   Ştii momentele alea când nimic nu merge bine, când nimeni nu îţi poate lipi un zâmbet mut pe chipul plin de fard cu scopul de a retuşa micile imperfecţiuni în urma unei nopţi albe , când nu vrei să atragi atenţia nimănui îmbrăcându-te sobru , reuşind să îi faci pe toţi să îşi pună întrebări ?  Datorită acelor momente , îmi doresc de multe ori să nu fiu atât de naivă şi uşor de manipulat. Am obosit să fac tuturor pe plac, am obosit să sper degeaba. Am crezut mult timp că dacă ştii ce vrei , ajungi departe însă visele nu aduc decât dezamăgiri adânci. Vreau să fiu singură în lumea mea cu îngeri vii  , să îmi trăiesc viaţa în liniştea mută a unui sfârşit dureros. Cred pe zi ce trece că pe noi , iubitule , nu ne desparte decât amorţirea realităţii şi poate idealurile diferite, modul de gândire diferit , trecutul diferit.
   Am alergat prin rândurile de flori de pe patul de moarte , le-am plâns fiecare petală căzută . Nu-mi place vara, nu-mi place toamna. Anotimpul meu preferat e iarna , " cea mai mare fiică a  bătrânului an " - cum spunea copilul nemuritor din mine. Există puritate, există iubire pe meleaguri albe, există speranţe înşirate în bulgări de zăpadă. Ahh , zăpada matură cu care am crescut , martora tuturor viselor mele , plasa lacrimilor fierbinţi .
 Şi-mi aduc aminte cum luam zăpadă şi o ţineam în mână până se topea , ca un omuleţ macabru ce vrea să vadă cum se stinge şi cel mai pur strop de apă

Tu ? Tu în ce perioadă a anului te simţi cel mai bine , mai în siguranţă , mai copil ?