10 decembrie 2011

iubire tragică pe moarte..


     Şi cad. Încă sunt aruncată în abis şi gust din fiecare moment al morţii tale. Când ţi-am spus că meriţi să mori m-ai privit ca fiind cea mai oribilă persoană din istoria iubitelor tale . Nu ai realizat că sufletul meu e un criminal şi poate omorî fiecare parte din tine şi totuşi să reuşeşti să-ţi duci menirea la capăt. Mă întristezi. N-am ajuns să te cunosc până acum , poate de asta te-am iubit . M-ai transformat într-o creatură asemănătoare ţie , care se foloseşte de veninul unui cuvânt la nervi , care scuipă sentimente vechi pe gresiei din baie o dată cu fiecare lacrimă. Oare tu plângi ? Oare tu simţi căldura lumânării în serile târzii ? 
   Falsitatea mă irită , îmi provoacă confuzie şi-mi întoarce stomacul pe dos. Tu eşti făcut din falsitate . Eşti fals când îmbraci hainele alea elegante , cumpărate recent , care te maturizează precoce. Eşti fals când fumezi din ţigara electronică fără să simţi nicotina-n sânge. Doar muzica mi-aduce aminte de tine. Te-ai schimbat. Nu te mai mişti încet în hainele largi , nu mai miroşi a tutun ars sau a vise moarte , înecate cu o seară precedentă în braţele mele. Nu ştiu să accept alt  început . Poate doar începutul vieţii mele de mâine îmi surâde la ideea că tu nu vei mai fi. Mă simt bine. Te urăsc cu fiecare parte a corpului , cu fiecare celulă de sânge din corp , cu fiecare doză de aer pe care o înghit , oftând la cât de multă minciună încape într-un singur sentiment. 
  Te uit. De mâine , nu vei mai fi decât amintirea serilor de vară în care adormeam în întuneric , cu picioarele încrucişate . De mâine, nu vei însemna decât motivul tuturor lacrimilor fierbinţi ce au săpat adânc pe faţa-mi , lăsându-şi urmele pentru următoarele decenii . Şi spun acum , că nu voi mai iubi aşa. Nu voi mai stăpâni marea cu gândul şi nu-mi voi mai imagina cerul , pământul nostru. Nu meriţi . Nu merit. Promit să te uit. Promit să nu mă mai trezesc cu imaginea ta în minte, să nu-ţi mai şoptesc numele înainte de culcare , să nu mai tremur cu mâna pe telefon , aşteptând nervoasă un apel , să nu mai scriu mesaje pline de iubire , pe care să nu ţi le trimit de frică să nu le citeşti. De mâine, tu , inimă de piatră nu vei deveni decât o piatră . 
   Dacă aş putea să te târăsc în mintea mea, să vezi cât de mult însemnai şi cât de puţin însemni acum... Mi-ai îngropat grotesc ultimile sentimente umane pentru fiinţa ta . Sper să fii fericit , totuşi .
   Dumnezeu să te ierte, eu nu mai sunt în stare...

10 comentarii:

  1. Draga mea,

    Am să fiu sinceră şi directă cum sunt eu în viaţa asta reală şi grea: depresia asta a ta mă enervează!

    Promite-mi că-l uiţi!

    Şi nu vreau să fiu dură, dar vrei să pari puternică când încă înăuntru te macină gândruile despre el. Tu nu te gândeşti că primul pas spre a-l uita e să nu-l mai pomeneşti pe aici? Va fi greu, dar mie nu mi se pare că încerci deloc.

    PROMITE-MI CĂ-L UIŢI! Pentru tine.

    RăspundețiȘtergere
  2. Sayuuki , mă doare sufletul . Vreau să pot să îl uit , să înţeleg că pentru el sunt nimic. Însă îmi tremură frica în mine de singurătate. Voi reuşi, promit că voi reuşi. Trebuie. Merit să fiu fericită!

    RăspundețiȘtergere
  3. of iubire....de ce mereu trebuie sa fie asa de greu....

    RăspundețiȘtergere
  4. roşcato ,..pentru că dacă ar fi mai uşor nu s-ar mai potrivi cu viaţa mea , n-aş mai fi eu .

    RăspundețiȘtergere

Cuvintele patrate nu intra in urechile rotunde :)