despre timp

   Îi simt umbra buzelor pe fiecare părticică din corp , apăsat şi păcătos .Mâinile lungi încă îşi au amprenta în părul meu sălbatic iar mirosul lui mi-e impregnat în piele , ca un tatuaj. S-a schimbat, asemeni vântului de iarnă , rece şi îndepărtat. Iubeşte alţi ochi , mângâie alt corp şi strigă alt nume. Timpul trece , oricât aş vrea eu să neg , şi îşi lasă prezenţa nesimţit peste tot şi toate. Din iubire rămâne cenuşă , din ură rămâne nimic. Din noi doi , rămân doi străini care îşi evită prezenţa .
   Eu visez alt suflet şi altă soartă .Mă lupt cu amintiri nebune cât stau aici , într-un loc , în locul nostru . Mă îmbăt cu nostalgie , cu regretul morţii , noaptea mă arunc în braţele neantului , în întunericul de care mi-a fost mereu frică  iar dimineaţă zâmbesc uşor , plină de păcate. Mă simt mai puternică , mai stăpână pe sentimente. Înţeleg că totul trece , că ceea ce părea imposibil s-a dovedit a fi ceva deja înfăptuit şi îmi place. Îmi place să cred că nu aşa a fost să fie , ci aşa a trebuit să fie , că buzele noastre nu aveau acelaşi gust , iar forma mâinilor ne era imperfectă .
   Vă urez tuturor un Paşte cât mai fericit şi împlinit alături de măşti prietenoase ! Eu voi fi acolo , mereu lângă voi , pentru că după atât timp faceţi parte din mine!

noapte udă

- genunchii-mi sunt lipiţi de geamul rece pe care se preling în armonie picături de ploaie 

sunt cea mai frumoasă femeie când plouă , când în părul meu se joacă lacrimi . -

    Mirosul unui nou început seamănă cu cel al ţigării arse îmbibat cu cel al unei cărţi noi. Mă ascund des în umbra ferestrei puternice şi-mi văd chipul oglindit perfecţionist în mrejele ei .  Îmi place să văd stelele noaptea când există prea puţină ură şi prea multă linişte. Am fost mereu atrasă de rezistenţa acestor minuscule dorinţe şi m-am imaginat zburând. După multă vreme zburam ca şi cum m-am născut în aer. Corpul mi-e ud şi cicatricile dor . Mă spăl de păcate , de nemurire. Ploaia înseamnă mai mult decât un refugiu , e un leac , un vis şi o amintire . Îmi lipseşte căldura siguranţei însă pentru aceste clipe sunt pregătită să renunţ la orice , pentru zborul gândurilor printre milioanele de semne de întrebare.  E greu să fii om , prefer să fiu o stea.

P.S. O dată cu răsăritul , puterile oamenilor mor .

imperfect II

 

-doi-

     Bob are părul închis în timp şi buzele mării. Ne cunoaştem de câteva milenii , am călătorit împreună printre stele şi am căutat fericirea în ură pentru a pierde timpul . L-am cunoscut când deja iubise şaisprezece primăveri şi avea aceiaşi ochi mari , mai negri ca părul . Ne-am întâlnit accidental , la o cafea scurtă dis-de-dimineaţă , după o noapte nebună în care şi-a pierdut fiecare părticică umană în părul sălbatic al unei copile . Era confuz , era sfârşit , era bărbatul pe care l-am iubit mereu. L-am privit mult , de la depărtare , până şi-a simţit fiinţa vegheată . Mi-a oferit cei mai dulci ochi şi cel mai adânc zâmbet . Ne-am apropiat , mi-a povestit cum că e prinţul tuturor dar că el nu şi-a trăit povestea , că îi plac vulturii şi că urăşte muzica proastă . Ne-am ascultat , eu ţipănd tăcere iar el aruncând întrebări fără răspuns.  Era târziu când , împins de frica unui alt ataşament fugitiv , a ieşit pe uşa cafenelei bătrâne din colţ . De atunci nu l-am mai văzut mult timp , poate încă jumătate de mileniu . Totuşi , l-am urmărit în visul tuturor femeilor ce i-au trecut prin aşternut , pline de speranţa unui viitor ce mai târziu avea să fie ucis de către nebunia acestui tânăr.

    7 martie , afundată în gândurile unei adolescente ameţite de mirosul cafelei îmbibat cu ţigările lungi aruncate într-un pachet pe masa de lângă , privesc pe jumătate goală de păcate , următoarea victimă . Roşcata cu unghii lungi perfecte şi un zâmbet cutremurător se aşezase timid lângă fereastra ce dădea spre lume. Bob , îndrăzneţ şi sigur pe orgoliul masculin , în încercarea de a o aduce în viaţa sa îi oferă o ciocolată caldă într-o cană roşie. Vânătoarea are nevoie de experienţă şi siguranţă iar Bob deţine câte puţin mai mult din fiecare. Pe chipul fetei se aştearnă liniştea dinaintea furtunii , dinaintea unui nou început . Perfect ! 

 - În speranţa că locul nu este ocupat , îmi permit să-ţi fur câteva secunde şi să-ţi complimentez culoarea ochilor albaştri ce-ţi scot în evidenţă părul atât de frumos. Ohh Bob , cuvintele îţi ies din torace atât de bine învăţate . Dacă nu te-aş cunoaşte , parcă m-aş îndrăgosti.

priveşte-mă cum dispar

        În seara în care te-am alungat m-am înecat în vicii până a doua zi şi te-am ucis de nenumărate ori pentru fiecare oră petrecută împreună. Cum poţi , după atât timp să îmi spui că îţi era dor de mine ? De mine cea altfel , cea care era în stare de orice pentru un moment de fericire , cea care călca peste cadavre pentru simplul tău zâmbet , pentru simpla ta prezenţă , cea pe care ai îngropat-o cu muzică mută acum mult timp... Nu înţeleg cum fix după 3 săptămâni oficiale te întrezăreşti printre gânduri aglomerate , după zeci de nopţi nedormite în care îmi doream să suni . Cum dracu după atât de mult timp , după minute în şir în care-mi ştergeam masca falsă scursă pe obraji vii şi-mi spui cu o nonşalanţă nebună că sunt frumoasă ? Mi-ai distrus fiecare părticică umană din corp şi totuşi pentru tine nu a avut nici un sens. Ai fost acolo , lângă mine , cu scopul de a mă duce acasă. Când îmi doream excesiv să te văd aşteptând să mă duci la siguranţă niciodată veneai . Acum ai fost , m-ai privit în ochi pentru prima oară după mult , după prea mult timp şi ţi-am zâmbit . Îţi purtam inelul şi fiecare amintire din cenuşă părea mai veche . Nu ţi-am mai simţit buzele şi parcă negrul de pe geaca ta te îmbătrânea  mai mult decât o făcuseră trecerea timpului . Nu ai mai trezit în mine aceleaşi sentimente şi nu mi-ai mai conturat fiinţa  cum o făceai de fiecare dată prin simpla prezenţă . Nu ţi-am recunoscut vocea, acea voce perfectă , bărbătească , acel lucru de care m-am îndrăgostit cu ani în urmă . Eram doi străini , prinşi în cursa destinului nenorocit. Şi te-am minţit, cu totul , de la prima privire până la ultimul cuvânt.
        M-am schimbat , oricât aş crede că nu am făcut-o . Te-aş fi sărutat, ţi-aş fi mângâiat pielea , ţi-aş fi prins mâna cu toate degetele, exact ca un cleşte , ţi-aş fi spus că te-am iubit mai mult decât meriţi şi că m-ai dezamăgit cumplit . În schimb , sufletul meu îşi răzbuna momentele în care stăteam sinucigaşă pe marginea trecutului . 
       Şi încă nu regret că îmi continui viaţa şi-mi trăiesc prezentul ca şi cum mâine lumea ar lua sfârşit.

urăsc să îmbătrânesc

 

  

                                                                 ca un discurs de absolvire .... 

         După mult timp , reuşesc să zâmbesc de una singură agăţată de viitor şi nu de trecut . Pot spune că m-am schimbat, că deşi iubesc tac , că am învăţat multe din scurta-mi viaţă şi că nu-mi regret faptele , nici cel mai mic gest , nici măcar o privire sau un gând. Mă definesc uşor prin vicii , mă regăsesc în amintiri şi sper la un viitor puternic. Azi însă , îmi permit să mă pierd în gustul vechi şi nostalgic al clipelor moarte.

        Mi-am făcut un control sufletesc şi nu am de spus decât că ... Iubesc în şoapte, fără curaj . E mai uman să mă pierd în tăcere decât să continuu ţipetele animalice . Se fac doi ani , se fac zeci de luni în care siropul situaţiilor ţi-a stat în mâini şi îţi spun la mulţi ani. Îţi urez de bine , cu toate că m-ai dezamăgit oribil , în cel mai laş mod posibil bărbătesc . Vei rămâne mereu al meu şi voi fi copilul pentru totdeauna. Cu toate acestea, zâmbesc , zâmbesc mai mult ca niciodată . Simt că sunt iubită , că sunt ocrotită de persoane pe care le-am neglijat, pe care le-am târât prin uitare o dată cu pasiunea mea pentru inima de piatră. Am revenit la detaliile mele, la complexitatea spontaneităţii şi tot ce implică ea. Am reuşit să râd iar cu toată inima , să plâng la filme siropoase cu animale şi să-mi recâştig încrederea în sine. Nu aş putea defini starea în care mă aflu acum , dar cu siguranţă mă ajută zâmbetele şi grija celor din jur. Am devenit o mică suferindă ce profită de fiecare moment alături de prietenele noi sau vechi , false sau speciale . 

      Trăiesc ca şi cum e ultima clipă . Îmi lipseşte prezenţa lui , sărutul de rămas bun , îmbrăţişarea caldă şi umorul bărbătesc . Încă îi iubesc fiecare parte din el , modul în care-şi aprinde ţigara , mirosul , ridurile frunţii şi forma nefinisată a gurii . Mă dor toate amintirile cu el , şi totuşi înţeleg că nu a fost decât un miraj al timpului , că o dată cu trecerea acestuia lucrurile se urâţesc. Nu port pică , nu mai urăsc aşa de puternic şi chiar sunt capabilă să iert. Mi s-a spus că aş fi prea bună cu viaţa pentru câte lucruri urâte mi-a făcut, pentru zilele în care mi-am plâns fiinţa sau pentru câte persoane au plecat cu o parte din mine. Eu nu cred, eu iubesc amintiri. 

     Azi mă ridic victorioasă şi mândră pe tocurile care mi-au fost alături în nopţile în care încercam să-mi uit jumătate din viaţă prin plimbări lungi şi discuţii aprinse. Azi mă bucur de iubirea lor , a celor cărora poate că le pasă . Azi nu urăsc şi nu îmi pierd cumpătul în faţa timpului... Măine se împlinesc ani , se duc lupte grele cu trecutul şi se iartă. Mâine îmbătrânesc iar.

P.S. La mulţi ani iubitule !